Cum alergi când ai partener de alergare? Mult!

De când am început să alerg, mă trezesc mult mai ușor dimineața, indiferent dacă e sau nu zi de alergat. De exemplu vineri am ajuns la două dimineața acasă, vizibil amețită după ce băusem două beri și jumătate de sticlă de vin. Am mai stat o oră ca să îi fac capul calendar colegului de apartament cu dramele mele existențiale (da, alcoolul le scoate la iveală. Șoc!) M-am culcat la 3, după ce mi-am terminat ultima țigară (cu numărul de ordine 30) și m-am trezit la 8 jumate. Deja nu mă mai mir.

Azi noapte m-am culcat la două și m-am trezit la 7, înainte să sune ceasul. La aproape 7:30, mă încălțam să ies când îl aud, din camera lui, pe același coleg de apartament, că vine cu mine. Cine îl cunoaște, ar crede că s-a mai întâmplat o minune dacă s-a trezit la ora aia. Cine îl cunoaște mai bine nu ar crede și cine îl cunoaște foarte bine, ar spune că atunci a ajuns acasă, amețit dacă nu beat. Și ar avea dreptate.

Drept urmare, azi nu am mai urmat programul. Am alergat pur și simplu, iar primii 3 km i-am făcut in 19 minute. Ceea ce e un huge improvement. Eram mulțumită, mă descurcasem onorabil și puteam să mergem acasă. Dar B. nu e chiar chiar pe treaba lui (la vara pleacă într-un raliu pe bicicletă, 3000 km în două săptămâni) și nu m-a lăsat. M-a târât prin tot cartierul până ne-am rătăcit. Eu m-am purtat exemplar. Din 2 în două minute ziceam că nu mai pot, că vreau acasă, că nu e normal ce facem, că nu se poate în felul ăsta și pe scurt, că am să vomit în curând. Nu a părut deloc impresionat, iar din când în când mai băga și câte un sprint de 100 metri dus și 100 întors, ca să îmi arate că se poate. A reușit prin asta să îmi aducă aminte de toate înjurăturile pe care le-am auzit la viața mea.

Când am ajuns în scară, de credeam că nu se mai întâmpla niciodată asta, m-a luat gura pe dinainte și i-am zis că ce, nu urcăm pe scări (stăm la etajul 7). Eu și gura mea mare. Abia pe scări am înțeles ce înseamnă să obosească cu adevărat mușchii. După etajul 3, ultimele trepte de la fiecare scară le urcam ajutată de forța brațelor. Să îi dea dumnezeu sănătate cui a inventat balustradele. Au făcut diferența dintre a ajunge acasă și a ajunge la spital. Când am intrat în casă era 8:45. Am alergat o oră, cu o viteză medie (și remarcabilă) de 7 km/h.

Restul zilei mi l-am petrecut în pat. Abia la 3 am reușit să mă dau jos, să îmi fac de mâncare, să spăl toate vasele (iar asta e o reușită aproape mai mare decât alergatul), să ies după țigări, să scriu aici și să îmi refac planul pe ziua de azi, care implica să mă apuc în sfârșit de muncă și cel mai probabil, să îl ignor și să mă bag la loc în pat.

***

Nu fumați. Credeți în minuni. Alergați alături de cineva.