De ceva vreme am senzația că nu mă mai alerg, ci merg doar la competiții. Alerg de 4 luni jumătate și am fost la 4 concursuri oficiale și la nu mai știu câte neoficiale. Romniceanu Stairs Run, Nike Running, Time Trial Running și cred că au mai fost câteva. Ori nu îmi aduc aminte, ori par mai multe pentru că sunt eu mai obosită.
Când nu merg la concursuri sau la antrenamente de grup care sunt tot un fel de competiții, mă gândesc numai la viteză. Cum să fac să măresc viteza, câte abdomene să fac pe zi, ce fel de abdmone, ce fel de antrenamente și apoi time trialuri de una singură. Nu știu dacă competiția continuă sau perioada stresantă care ține de ceva vreme, dar am ajuns acum la cei mai slabi timpi din ultimele 2 luni jumătate. Sunt cumva la nivelul de la începutul lunii mai. Și nu e vorba că am stagnat în această perioadă, ci că de câteva săptămâni am dat înapoi. E foarte frustrant.
Totul a culminat miercuri la Romniceanu. Sunt patru ture de parc pe care le dăm, ture care implică dealuri și scări de urcat și coborât alternate cu zone de plat. E un antrenament greu și obositor, dar era a 4-a oară când veneam la el. Pentru prima oară, după tura trei mi-am dat seama că nu mai pot să alerg. Am vrut să mă opresc, dar la încurajarea celor de pe margine m-am hotărât să continui. Îmi trecuseră prin cap și tot felul de mesaje motivaționale, gen Pain is temporary, quitting is forever sau la nu mai știu care IronMan profesionist, care într-un an la Kona când nu a mai putut să alerge, nu a abandonat (așa cum am înțeles că e practica printre profesioniști ca să nu figureze cu un timp slab) ci a parcurs maratonul in mers, din respect pentru the age-groupers după cum a declarat ulterior.
Până la urmă tot oamenii de pe margine m-au convis să continui. Problema a fost că nu am mai putut să alerg. Încercam, alergam 2-3 metri și mă opream. Era ciudat că în timp ce mergeam nu mă simțeam obosită, dar nu mai puteam să alerg. Îmi venea să plâng de ciudă, nu am facut-o doar din cauză că m-am gândit că o să mă dezhidratez.
Credeam că o să mă simt mândră la final că nu am abandonat. Nu m-am simțit decât foarte supărată pe mine că nu am reușit să alerg. Penntru că mândria nu vine atunci când termini, ci atunci când termini alergând.
A doua zi cineva îmi spunea pe Facebook că de fapt e bine ce s-a întâmplat, că am ieșit din zona de confort și că așa crești. Problema e că de prea mult timp am ieșit din zona de confort. Am ieșit din zona de confort pe absolut toate aspectele, dar nu trebuia să fac asta și în ceea ce privește alergatul. Pentru că e supărător că atât de mult m-am concentrat pe viteză încât am uitat să alerg de plăcere.
A doua zi după Romniceanu am alergat în Parcul Tineretului și cum vedeam pe cineva în fața mea cu același ritm ca al meu, cum vroiam să îl întrec. Probabil că vreo câteva săptămâni ar trebui să alerg în pustietate ca să termin cu competittivitatea asta.
Drept urmare, gata, no more. Fără competiții, fără antrenamente de grup, fără întreceri, fără obsesia timpului. De acum, doar pure running. Bine, mai am un concurs :) pe 28 iulie merg la Brasov Triathlon. Dar la el nu pot să renunț pentru că acolo fac două probe, deci e mai aproape de ideea de triathlon pentru care am pornit toată cruciada, pentru că e printre singurele triathloane de șosea de la noi și mai ales că este organizat de către niște oameni foarte faini, Pegas Club Triatlon.
S-ar putea să mai fie un concurs și în luna august. Mă voi duce pentru că este promis de mult și nu pot da înapoi. Dar apoi promit că gata. Pentru că mi-e atât de dor de entuziasmul de a alerga doar pentru alergare și nu pentru timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu