marți, 20 august 2013

Jurnal de cursă Vertical Trace sau exemplu de așa nu

Blogul ăsta devine tot mai mult un model de așa nu. Așa nu se ține un blog cu postări atât de rare. Si cel mai dureros, Așa nu se participă la competiții.

Dacă la Brasov Triathlon am participat insuficient antrenată, dar odihnită, la Vertical Trail Race am bătut toate recordurile. Fără niciun fel de antrenament pentru alergarea montană și după o săptămână în care am avut insomnii, cel mai probabil din cauza căldurii. Toată săptămâna am dormit in jur de 6 ore pe noapte (pentru mine insuficient) cu treziri repetate, pe deasupra și fără nicio zi în care să mă fi culcat înainte de ora 1 - 2 noaptea. Tot din cauza căldurii nu prea am mâncat  înainte. Deci, sunt trei secrete ale succesului în sport: antrenament, odihnă, alimentație iar eu am reușit cu grație să le dau uncheck la toate.

Am plecat la Bușteni în duminica concursului. M-am culcat după ora 1 noaptea și m-am trezit la 5. Tot drumul cu mașina nu îmi doream decât să dorm, dar cu insomniile mele, dormitul într-o mașina cu oameni care erau odihniți si abia așteptau să înceapă concursul, era o misiune imposibilă.

Lucian, care mai participase la alergări montane își estima un timp de 1:30, iar Andrei care nu mai participase dar făcuse traseul pe Jepii mici, țintea un 2:15, în condițiile în care timpul limită era de 2:30 (iar traseul semnalat cu 4:00 - 4:30). Andrei este un triathlonist bun care se antrenează foarte mult, iar estimarea lui de timp m-a făcut să mă rog la o minune să ajung la finish până se face noapte, pentru că nu aveam frontală. Bine, exagerez, dar nu mult.

Am ajuns în Bușteni și m-am schimbat în echipamentul de alergat. Arătam cu siguranță cu mult mai fit decât eram de fapt. Și cum sunt eu serioasă înainte de concurs, sunt sigura că s-a crezut că voi rupe munții în două.



Startul s-a luat la distanță de 30 de secunde unul de altul, fetele primele. Am plecat în sprint, deși era pantă. Pur și simplu nu pot să mă dozez, până și eu cred că sunt mai fit decât sunt în realitate, așa că pornesc întotdeauna prea tare. Pe prima porțiune, Andrei și Lucian au alergat alături de mine pentru suport. Andrei mi-a zis că am plecat prea tare, dar nu puteam să mai schimb nimic. Băieții m-au condus până unde începea urcarea pe munte, m-au încurajat și au plecat.


De fapt. ținând cont că din 95 de participanți, doar 15 am fost fete, am primit o mulțime de încurajări calde de la concurenți care își așteptau rândul să înceapă.

Am ajuns și la urcarea propriu zisă, deja obosită și dupa puțin timp m-a ajuns prima tipă. Iar când am ajuns la prima urcare mai grea, unde trebuia să mă cațăr folosindu-mă de mâini, în condițiile în care într-o mână țineam și un bidon, tot entuziasmul concursului s-a dus. Cel mai rău îmi părea că apucasem să împrumut o pereche de încălțări de trail. Cu adidașii mei de asfalt aș fi putut să am acoperirea perfectă pentru un abandon. Stresată că nu pot să urc porțiunea, cu fetele care mă ajungeau toate din urmă și cu bidonul în mână (cred că sunt primul om din istoria alergărilor montane care s-a gândit să își care apa în mână) nu aveam nici cea mai vagă idee de ce eram atunci, acolo.

Am reușit să depășesc urcușul într-un final și m-am oprit ca să îmi bag bidonul în rucsac, ceea ce, din nu știu ce motiv, mi-a luat incredibil de mult timp, astfel că toate fetele care plecaseră după mine m-au întrecut.

Deși deranjantă situația, nu m-a afectat prea tare. Pentru mine Vertical Trail Race era o provocare să văd dacă pot să fac asta și să înțeleg ce înseamnă de fapt alergarea montană.

Am plecat mai departe, iar faptul că aveam mâinile libere mi-a dat în sfârșit o senzație de siguranță și de am să pot să o fac. 

O bună parte din traseu mi-au trecut o mulțime de griji prin minte, fără niciun fel de legătură cu ceea ce făceam în momentul ăla. Spre deosebire de alergarea pe drum care mă relaxeaza aproape instant și care elimină orice fel de zgomot, aici mi-a trebuit ceva timp să ajung să nu mai îmi pese de ceea ce se întâmpla in the real world.

In dulcele stil clasic de a mă pierde în acțiuni mici total nesemnificative, după jumătate de oră mi-am dat seama că nu mi-am dat drumul la nicio aplicație de cronometrare și m-am oprit ca să îmi dau seama  cum pot să fac asta pe ipodul pe care îl aveam împrumutat. Anyway, după alte chinuri tehnologice am plecat mai departe. La fel ca la Fără Asfalt m-am bucurat din plin de priveliște. Ba mai mult, pentru că aveam și telefonul la mine, m-am oprit și să fac poze.

Pe Jepii Mici nu prea poți să alergi, mergi susținut și te cațeri. Ceea ce provoacă dureri de picioare. Îmi amintesc că atunci când a trecut Lucian pe lângă mine eram destul de ok, ba chiar am avut putere să strig după el să se uite în dreapta unde erau blocuri mari de zăpadă. Pe de altă parte, când a trecut Andrei pe lângă mine, îmi doream să mor un pic.

Ce am mai observat, că dacă la alergarea pe șosea se strigă dreapta sau stânga din spate, pentru a semnala pe unde vrei să depășești, pe munte se strigă: pst-pst, pfiu-pfiu, ciuș-ciuș și alte onomatopee. Ba chiar și un fluierat ușor, urmat cu scuzele de rigoare. M-a amuzat teribil toată treaba asta.



Într-un final, după ce 90% dintre participanți au trecut pe lângă mine (asta în condițiile în care, după cum am zis, se pleca pe rând iar ultimii au plecat la o oră după mine) am ajuns și la ultima porțiune, de unde aproape se vedea linia de finish. Aproape un kilometru care deși puțin în pantă, se putea alerga destul de lejer. Ultimii 400 de metri până la finish nu i-am făcut în sprint ca la alte concursuri. I-am făcut în strigăte de bucurie, cu mâinile fluturând de fericire și cu cea mai autentică fericire care îmi străpungea fiecare bucățică de piele.



Dincolo de mintea mea, corpul meu se bucura. Până la urmă, a fost probabil cel mai dur lucru pe care am reușită să îl fac de când am început să alerg, au fost niște limite pe care am reușit să le depășesc. În urcare, apa îmi curgea pe față în șiroaie, picioarele mă ardeau iar mintea spunea: Picioare, opriți-vă. Alo, alo, nu mă auziți, am zis să vă opriți. Hei, eu cu cine vorbesc, am zis să vă opriți ACUM. Dar cumva, nu știu cum, am reușit să continui și să termin, în ceea ce deși a fost un timp foarte slab, a fost cel mai bun pentru mine: 2:07.

Jumătate de oră după concurs am alergat de fericire pe acolo, spunând că abia aștept anul viitor să particip din nou. Lucian era acolo, cu un timp de 1:30 și Andrei la fel cu un rezultat excelent, de 1:37.



Ei bine, spun jumătate de oră pentru că apoi am hotărât să coborâm pe unde am urcat. Traseul Jepii mici e mai greu de coborât decât de urcat. Iar la asta s-a adăugat o bătătură de toată frumusețea. Iar peste asta, niște dureri de picioare cum nu am avut niciodată. Alergătorii de munte știu cât de criminale sunt coborârile, eu nu știam. Toți mușchii tremurau, iar zonele pe care trebuia să le trec cu un pas mare, de pe o piatră pe alta, mă blocau total, petnru că nu mai aveam încredere în picioare că ma pot susține. A fost greu și chinuitor. Băieții erau în formă maximă și probabil că le-am lungit coborârea cu încă o oră, gând care mă stresa și mai mult.



Am ajuns jos dorindu-mi doar să îmi dau încălțările jos cât mai repede. Când am ajuns la mașină, în timp ce îmi puneam adidașii mei dragi de alergat pe șosea, m-am gândit că nu mai merg niciodată la vreo alergare montană. Ba nici la munte. Sau daca merg, atunci cobor cu telecabina.

Acum, după o săptămână nu știu ce să zic. Cred că am să merg și la anul ca să îmi iau revanșa. Deși timpul a fost excelent pentru mine, la anul vreau să am obiectiv ca măcar să fiu în prima jumătate la fete. Dar ce va rămâne cu siguranță, este coborârea cu telecabina. Ceea ce vă urez și vouă.




vineri, 9 august 2013

Vertical Trail Race, here I come

 După ce am zis că nu mai particip la competiții și după ce acum mai puțin de două săptămâni am afirmat că pe mine chiar nu mă interesează alergările montane, duminică merg aici.

Ca să se dovedească încă o dată că nu se poate avea încredere în mine.

În rest, am reușit performanța să alerg la fiecare ieșire, mai prost ca în data precedentă. Doar că nu prea mai îmi pasă. Probabil e de bine, am ajuns la un nou nivel in relația mea cu alergatul, încât să înțeleg că dacă avem o perioadă în care nu ne înțelegem nu e motiv de stres. Mergem mai departe cu bune și cu rele și așteptăm să ne treacă supărarea.




luni, 29 iulie 2013

Brasov Triathlon - cel mai frumos concurs de pana acum


După cum se vede şi aici pe blog antrenamentele mele din ultimul timp au fost cam inconsistente. Bine, m-am antrenat mai mult decât am scris, dar ultimele 2-3 luni au fost pline de schimbări care au generat stres, stări anxioase şi multă ciocolată consumată. Aşa că am început să alerg o idee mai prost, fără un antrenament propriu zis. Am avut 3 alergări pe săptămână, dar niciodată nu ştiam înainte nici în ce zi nici cât am să alerg. De bicicleta m-am atins doar cât să cutreier oraşul, fără niciun antrenament de time trial. Aşa că acum vreo două săptămâni am început să mă gândesc că poate nu ar trebui să merg la Braşov Triathlon. Participarea la triathloane fără antrenament în prealabil, credeam că îţi face rău. Îţi dai seama că poţi să îl termini şi te leneveşti mai mult. Într-un final am zis că să merg. Tot ştafeta, pentru că nu pot să fac înotul pe care l-am luat de la un prieten, dar să fac două probe, bicicletă şi alergarea.

Ce frumoasă e ziua de dinainte de concurs
Am plecat la 11 din Bucureşti, am ajuns la 4. Am mers cu Dan care participă la primul lui triathlon full şi care urma să îmi dea mie înotul, Liviu care a mai participat la 2 triathloane unde a luat locul doi de fiecare dată, la categoria lui de vârstă şi Claudia, logodnica lui Dan. Ea aleargă, dar la cât de multe informaţii despre triathlon, antrenamente, echipamente, triathlonisti a ascultat, sigur o să înceapă şi ea în curând.

La ieşirea din Bucureşti am oprit la prima benzinărie unde ne-am încărcat cu ciocolată, cornuri, covrigei, napolitane şi câte şi mai câte, pentru că e ziua de dinainte de concurs şi trebuie să te alimentezi bine.: D Ăsta e primul motiv pentru care e frumoasă ziua de dinainte, mănânci cât vrei fără griji şi fără remuşcări. Am oprit şi la un restaurant să luăm prânzul, paste, Liviu a plusat cu nişte orez şi toţi am încheiat cu desert. Cum să nu iubeşti ziua de dinainte de concurs. Bine, eu cam practic asta oricând îmi vine, dar a început să mă cam doară sufletul când o fac, aşa că sâmbătă a fost grozav din punctul ăsta de vedere.

Am ajuns cum spuneam la ora 16:00, ne-am cazat şi am plecat să ne luăm kitul de participare. La şedinţa tehnică am aflat că s-a schimbat traseul de înot, lucru care nu mă afecta pe mine, dar pe toţi înotătorii care aveau de alergat 1 km până la biciclete. Am plecat de acolo târziu, după ora 21:00 şi am cutreierat oraşul şi la ora 22:00 mâncăm pizza, v-am zis că e frumos înainte de concurs?

Am ajuns în camera pe la ora 12:00 şi ne-am culcat târziu tare. Iar emoţii, de data asta nu îmi era teamă că nu am să termin, cum a fost la Fără Asfalt, dar vroiam să scot şi timp bun. Stresul de dinainte de concurs este cel mai frumos stres posibil, cei care au fost la concursuri ştiu la ce mă refer. E aşa emoţie, cu bucurie, cu neîncredere, cu încredere, cu emoţie din nou, bucurie, neîncredere, încredere.. la infinit.

Braşov Triahlon - propriu-zis, cum a fost

Dacă la Fără Asfalt, colegul meu de cameră era an early bird, a pus ceasul la ora 5:00 şi s-a dat jos din pat imediat, lucru pe care am fost nevoită să îl fac şi eu, aici colegul meu de cameră m-a aprobat din prima când am propus la ora 6:00 să mai stăm 15 minute. Mă rog, el a înţeles chiar 30.

Dar am avut suficient timp şi să mâncăm şi să ne facem bagajele şi să ajungem cu bine la concurs. Faptul că eu nu încep concursul, în sensul că se dă startul şi eu am de aşteptat, cred că îmi răpeşte un pic din emoţia de dinainte. Astfel că nu eram emoţionată, eram mai mult atentă la cei din jur care urmau să înoate, proba care în continuare mi se pare extremă şi îi admir enorm pe toţi cei care îşi aşează serioşi căştile pe cap, îşi rotesc mâinile pentru încălzire şi intră în apă ca să testeze apă.

S-a dat startul, m-am uitat câteva secunde la cei care au pornit concursul în înot şi am pornit în alergare spre bicicleta. Pentru o bună bucată de timp, lotul fruntaş de înot avansa în acelaşi ritm cu mine. Era incredibil.



Pe drumul spre biciclete, m-am întâlnit cu Tudor care nu participa de data asta fiind organizator şi care mi-a urât din mers să nu uit cu admir peisajul, cu referire la Fără Asfalt. Hahaha.

Traseul de bicicletă
Când am ajuns la rastel şi-au făcut apariţia şi primii înotători. La scurt timp a venit şi Liviu, i-am adus un pahar de Isostar şi stăteam relaxată pentru că eram sigură că mai am de aşteptat până vine Dan să îmi predea ştafetă. Când ce să vezi, în viteză se apropia Dan, mult mai repede decât mă aşteptam. Aşa că i-am luat repede cipul. Dar apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, ori m-am panicat că urmează să încep mai repede decât mă aşteptam, ori.. nu ştiu dar am reuşit să plec după Dan care a avut avut în plus şi să îşi schimbe adidaşii.

Dar am plecat. Prima porţiune a fost de coborâre, lucru cu care nu mă împac prea bine, pentru că sincer mi-e teamă că am să pierd controlul bicicletei. Deci acolo unde cei din jur prindeau câte 70km/h într-o coborâre nebună, eu frânam din când în când, mai ales că erau montate limitatoare de viteză pe care nu am ştiut să le iau din lateral.

Aici e de menţionat un lucru absolut fantastic, cred că fără precedent la noi în ţară. Drumul de coborâre de la lacul Codlea unde se desfăşura proba de înot şi până la drumul naţional, era într-o stare jalnică, plin de gropi şi sigur ar fi făcut multe victime printre biciclişti. Dar autorităţile locale au asfaltat zona special pentru acest concurs!!! Asta da adunare de forţe pentru un concurs sportiv.



Revenind, deci unde unii coborau mai dând şi din pedale eu frânam din când în când. Am ajuns la plat unde deja mă simţeam mai confortabi. Au fost şi urcări, care te solicitau dar au fost suportabile pe traseul de Sprint.

Ce e de menţionat. Au fost 140 de poliţişti pe traseu care opreau traficul în intersecţii atunci când veneau biciclişti. Aşa s-a declarat înainte, nu ştiu dacă au fost atâţia, dar cu siguranţă au fost destui şi s-au descurcat de minune. Mie mi se părea incredibil că acolo sunt nişte oameni care lucrează pentru ca eu (şi toţi ceilalţi triathlonisti) să pot să particip în siguranţă şi neafectată de maşini. Da, într-adevăr nu tot drumul a putut să fie cu trafic închis pentru maşini, au trecut camioane pe lângă mine, unul nici măcar nu m-a atenţionat că se apropie şi nu ştiu prin ce inspiraţie, fără să îl aud, am trecut mai pe dreapta şi la 2 secunde a trecut pe lângă mine la o distanţă de jumătate de metru. Iar când maşina are de 3 ori înălţimea ta, distanţa asta pare şi mai mică. Da, au fost maşini pe traseu care mă mai intimidau, dar în intersecţii intrăm în curbe fără nicio grijă şi fără să micşorez viteza pentru că acolo erau poliţişti care opreau maşinile şi voluntari care îmi arătau drumul.

O problemă a mea a fost că nu am suport pentru bidon de apă pe bicicletă. Iniţial am crezut că traseul are 22 de km, aşa că am zis că pot să îl termin în mai puţin de o oră iar apa nu o să fie o problemă. În plus, dacă e grav mă alimentez la punctele de hidratare.

A existat un punct de hidratare şi un voluntar care stătea cu un pahar de apă întins. A trebuit să opresc pentru că am zis că dacă iau din mers pierd toată apa şi nu îmi permiteam asta că mă simţeam dezhidratată. Imediat cum am pornit am simţit cum prind aripi, imediat am crescut forţa cu care împingeam în pedale. Şi atunci mi-a părut puţin rău că nu am apă la mine, mai ales când mai vedeam în faţa câte un biciclist cu un bidon în mână, aşa că la Braşov nu am invidiat bicicletele, ci suporţii de bidoane.

Dar până la urmă am trecut prin călduri şi mai mari (ca de exemplu la BIHM) unde într-adevăr ar fi fost mult prea extrem fără apă. Acum a fost suportabil. Am încercat şi să prind o plasă, sau un pluton sau un tren sau cum vreţi să îi spuneţi care cică ar face o diferenţă. Dar pe lângă mine au trecut doar fete cu biciclete super performante, cu roţi de 2 ori mai subţiri ca ale mele, cu care nu puteam să ţin pasul. A trecut şi o fată cu un MTB recunosc. Am stat o vreme în spatele ei, apoi am pierdut-o la o pantă pe care ea a trecut-o curajos şi nu am mai prins-o din urmă. Bravo ei, deci se poate şi cu MTB.

Ce am făcut la Braşov Triathlon şi sper să nu uit să îl mai fac de acum în colo, a fost să îmi analizez cursa în timp ce o făceam. La toate concursurile de până acum, la o oră după ce terminăm, când eram plină de endorfine şi de energie începeam să mă gândesc că dacă sunt aşa înseamnă că nu am tras destul. În plus, din concurs (exact ca la poveştile de dragoste) îţi aminteşti doar lucrurile frumoase. Aşa că de fiecare dată mă gândeam că sigur aş fi putut un timp mai bun şi că nu am tras la maxim. Acum, pe bicicletă îmi spuneam: Uite, dai toţi ce poţi. Mai mult de atât nu se poate, eşti la maxim, la sfârşit nu vei avea ce să îţi reproşezi.

Ceea ce a fost perfect, pentru că acum când îmi reamintesc traseul de bicicleta mi se pare că a fost uşor, ba chiar relaxant. Dar dacă mă strădui îmi amintesc şi cum ziceam: Au, la naiba, ce doare! Pentru că mai şi doare, dar creierul cumva pune în spate amintirile astea şi rămâi doar cu senzaţia că eşti incredibil, că eşti puternic, că eşti în control şi că viaţa e frumoasă doar pentru că ai reuşit să fii atunci, acolo.

Când am pornit în cursa ştiam că traseul de bicicleta are 22 şi auzisem pe alţii că de fapt are 26. Nu ştiam ce să cred, dar nici nu mi-am bătut capul. Mi s-a părut extrem de util că din 5 în 5 km aveai semnalată distanţa parcursă pe traseu. Ceea ce te ajută maxim. Psihic a fost super că am sperat la un traseu de 22 de km. La 10 mi-am zis că am ajuns la jumătate, la 20 am zis că e posibil să mă apropii de final, la 25 am zis că mai e doar 1 km.. care a durat vreo 14 minute, pentru că de fapt traseu a fost de 31 de kilometri.

Alergarea
Am ajuns şi în zona de tranziţie. M-am dat jos de pe bicicletă, am avut puţin picioarele blocate, dar mi-am revenit repede. Am băut un pahar cu apă şi unul de isostar de la punctul de hidratare şi am pornit în alergare. Când mi-am adus aminte că am un gel într-un buzunar. Cum ştiu că se bea multă apă după el, m-am întrebat ce să fac. Să mă întorc la punctul de hidratare sau să sper că mai e unul pe traseu. Am ales să nu mă întorc.

Traseul de alergare a fost o surpriză pentru mine, la mai puţin de 1 km a început o urcare ce a ţinut jumătate de traseu. Dar nu mi-e frică de asta pentru că eu merg la Romniceanu (sic!) aşa că pantele şi nici măcar scările nu mă mai sperie. Nu spun că am avut cine ştie ce viteza, dar am alergat tot traseul, acolo unde mulţi mergeau. Sus am fost bucuroasă să văd că există apă. Aşa că mi-am luat gelul, pe care nu am reuşit să îl desfac cum trebuie, aşa că m-a cam murdărit pe mâini şi pe tricou, cred că şi pe pantaloni, dar cui îi mai pasă. Am băut un pahar cu apă, am mai luat unul pe care mi l-am turnat pe mâini, pe picioare şi chiar în cap:) ca să mă răcoresc şi am plecat în alergare. A urmat coborârea pe care am străbătut-o în forţă, gelul chiar ajuta.. la fel şi schimbarea de la urcare la coborâre.

Pe porţiunea de urcare mi-am repetat din nou că dau tot ce pot şi că e în regulă. Ca drept dovadă că nu se putea mai mult, au fost dureri acute intercostale. Am început să le apăs cu degetele aşa cum am văzut într-un filmuleţ de la Kona (cred că aici - daca aveti rabdare, recomand) şi s-au calmat.

La coborâre am uitat să îmi spun că dau tot ce pot, poate şi pentru că aş fi putut mai mult (zic acum).

Cel mai frumos finish

Pătura care citeşte chipul de cronometrare era pusă înainte de poartă (o idee excelentă) astfel că te poţi bucura din plin de intrare. A fost senzaţie de euforie şi bucurie care m-a făcut să mă usture ochii, ca atunci când simţi că se apropie nişte lacrimi. Şi primul gând a fost, doamne ce fericită sunt.. oare cum e să termini un triathlon complet?!?

A urmat apoi întâlnirea cu ceilalţi triathlonisti pe care i-am cunoscut până acum. Dan, Liviu, Lucian, Răzvan, Andrei, Tudor, Cosmin, Andrei, Alex, Sorin, Cristi. Unii triathlonisti full, unii ştafeta, pe unii îi ştiu mai bine, pe alţii abia i-am cunoscut, dar toţi sunt oameni extraordinari. Care dincolo de timpii scoşi, de competiţia care se duce între ei, de compararea rezultatelor şi dorinţa de a se depăşi unul pe altul se aplauda şi se felicita la final. Liviu, după ce a terminat cursa lui de sprint, a alergat alături de Răzvan în cursa lui de Olimpică, pentru a-l susţine. Sportul scoate ce e frumos din oameni.

Şi pentru că nu am simţit că puteam mai mult la alergare şi pentru că eram incredibil de fresh, m-am înscris şi la crosul de 4,5 km de la ora 13:30, pe care într-adevăr l-am făcut mai repede:) dar oboseala s-a resimtit, pentru că în timp ce urcăm pe pantele alea m-aş surprins gandindu-mă: Ce naiba fac eu aici, nu puteam eu să stau liniştită pe iarbă? 

Dar sa alergi e intotdeauna de bine. In plus am castigat si un voucher la McDonalds Brasov, pe care nu l-am luat, dar orisicum..

Timpi de la triathlon încă nu îi ştiu defalcati, dar per total am terminat în 2 ore (timp final cu tot cu înotul). (l.e. 1h18min bicicleta, 26)

Ceea ce pot să spun este că în concursul ăsta am intrat mai mult odihnită decât antrenată (după cum îi povestea azi unei prietene) dar odihna e esenţială aşa că m-am descurcat. Şi cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost ca dacă intri într-o competiţie deşi nu eşti foarte antrenat, nu te leneveşti văzând că poţi, ci te ambiţionează să faci mai mult data viitoare.

Nu ştiu când o să fie asta din motive pe care am să le expun într-un post separat. Dar nici nu contează, antrenamentele sunt aproape la fel de plăcute ca şi competiţiile:). Am zis aproape, da?



vineri, 12 iulie 2013

Dear running, I miss you

De ceva vreme am senzația că nu mă mai alerg, ci merg doar la competiții. Alerg de 4 luni jumătate și am fost la 4 concursuri oficiale și la nu mai știu câte neoficiale. Romniceanu Stairs Run, Nike Running, Time Trial Running și cred că au mai fost câteva. Ori nu îmi aduc aminte, ori par mai multe pentru că sunt eu mai obosită. 

Când nu merg la concursuri sau la antrenamente de grup care sunt tot un fel de competiții, mă gândesc numai la viteză. Cum să fac să măresc viteza, câte abdomene să fac pe zi, ce fel de abdmone, ce fel de antrenamente și apoi time trialuri de una singură. Nu știu dacă competiția continuă sau perioada stresantă care ține de ceva vreme, dar am ajuns acum la cei mai slabi timpi din ultimele 2 luni jumătate. Sunt cumva la nivelul de la începutul lunii mai. Și nu e vorba că am stagnat în această perioadă, ci că de câteva săptămâni am dat înapoi. E foarte frustrant. 

Totul a culminat miercuri la Romniceanu. Sunt patru ture de parc pe care le dăm, ture care implică dealuri și scări de urcat și coborât alternate cu zone de plat. E un antrenament greu și obositor, dar era a 4-a oară când veneam la el. Pentru prima oară, după tura trei mi-am dat seama că nu mai pot să alerg. Am vrut să mă opresc, dar la încurajarea celor de pe margine m-am hotărât să continui. Îmi trecuseră prin cap și tot felul de mesaje motivaționale, gen Pain is temporary, quitting is forever sau la nu mai știu care IronMan profesionist, care într-un an la Kona când nu a mai putut să alerge, nu a abandonat (așa cum am înțeles că e practica printre profesioniști ca să nu figureze cu un timp slab) ci a parcurs maratonul in mers, din respect pentru the age-groupers după cum a declarat ulterior. 

Până la urmă tot oamenii de pe margine m-au convis să continui. Problema a fost că nu am mai putut să alerg. Încercam, alergam 2-3 metri și mă opream. Era ciudat că în timp ce mergeam nu mă simțeam obosită, dar nu mai puteam să alerg. Îmi venea să plâng de ciudă, nu am facut-o doar din cauză că m-am gândit că o să mă dezhidratez. 

Credeam că o să mă simt mândră la final că nu am abandonat. Nu m-am simțit decât foarte supărată pe mine că nu am reușit să alerg. Penntru că mândria nu vine atunci când termini, ci atunci când termini alergând.

A doua zi cineva îmi spunea pe Facebook că de fapt e bine ce s-a întâmplat, că am ieșit din zona de confort și că așa crești. Problema e că de prea mult timp am ieșit din zona de confort. Am ieșit din zona de confort pe absolut toate aspectele, dar nu trebuia să fac asta și în ceea ce privește alergatul. Pentru că e supărător că atât de mult m-am concentrat pe viteză încât am uitat să alerg de plăcere. 

A doua zi după Romniceanu am alergat în Parcul Tineretului și cum vedeam pe cineva în fața mea cu același ritm ca al meu, cum vroiam să îl întrec. Probabil că vreo câteva săptămâni ar trebui să alerg în pustietate ca să termin cu competittivitatea asta. 

Drept urmare, gata, no more. Fără competiții, fără antrenamente de grup, fără întreceri, fără obsesia timpului. De acum, doar pure running. Bine, mai am un concurs :) pe 28 iulie merg la Brasov Triathlon. Dar la el nu pot să renunț pentru că acolo fac două probe, deci e mai aproape de ideea de triathlon pentru care am pornit toată cruciada, pentru că e printre singurele triathloane de șosea de la noi și mai ales că este organizat de către niște oameni foarte faini, Pegas Club Triatlon.

S-ar putea să mai fie un concurs și în luna august. Mă voi duce pentru că este promis de mult și nu pot da înapoi. Dar apoi promit că gata. Pentru că mi-e atât de dor de entuziasmul de a alerga doar pentru alergare și nu pentru timp. 


duminică, 30 iunie 2013

Despre No Stress Triathlon și alți demoni

Relatarea triathlonului de ieri va fi scurtă (l.e. de fapt nu e chiar așa de scurtă), asta pentru că noaptea de ieri a fost lungă. Am stat la petrecerea No Stress care chiar așa a fost datorită oamenilor faini cu care am petrecut dar și a alcoolului în cantități mai mari decât era nevoie (da, foarte nesportiv din partea noastră). Ziua de azi din păcate nu a fost chiar No Stress, după ce am descoperit că am de lucru în următoarele săptămâni când voi alerga după acte, pentru că am reușit să îmi pierd portofelul.

So, revenind la triatlonul de la Mogoșoaia, pentru că pâna la urmă despre asta e vorba aici, experiența de ieri a fost mai puțin încărcată emoțional, față de Fără Asfalt. Asta și pentru că am făcut doar o probă, adică alergarea de 5k.

Am terminat în 26:28. Ținând cont că o bună parte din traseu a fost pe iarbă, pietriș și pământ, a fost bine, dar se putea și mai bine. Oricum am obținut locul 6 din 37 la ștafete mixt, ceea ce ne-a bucurat.

Spre deosebire de Fără Asfalt, care m-a lăsat epuizată, acum am fost veselă și plină de o energie care ar fi făcut gelos orice Golden Retriever.

Ce să zic, No Stress Triathlon chiar e no stress, mai ales pe tura scurta unde distanțele sunt de 500 m înot, 26 km bicicletă și 5 k alergare. Recomand tuturor celor vor să experimenteze atmosfera frumoasă a triatlonului, iar cui e frică de înot, să facă ștafetă pentru că are și ștafeta farmecul ei. Cel mai frumos moment a fost de departe nu când am trecut linia de finish ci când l-am văzut pe Cosmin întorcându-se de pe traseul de bicicletă.

Oricum, triathlonul are un farmec anume care atrage și dă dependență. Drept urmare ne vedem la Brașov.

p.s. discutam azi cu sora mea de cum m-am hotărât acum 4 luni să particip la un triathlon în toamnă. Inițial am zis că fac ștafetă de 3 iar Anca mi-a zis că dacă particip, chiar și doar la alergare, ea se duce la Olimpiadă.

La sfârșitul lunii februarie fix atât de improbabil era ca eu să mă apuc de sport.

Patru luni mai târziu, am 4 medalii de finisher în dulap: BIHM, Fără Asfalt, Crosul Păduri și No Stress Triathlon.

Dintre toate drogurile din lume, sportul e o alternativă bună.







joi, 20 iunie 2013

Rest day

Azi nu am făcut nimic. Îmi este în continuare extrem de dificil să mă așez pe scaun și să mă ridic, așa că iau calciu, zinc și magneziu ca să grăbesc vindecarea.

De fapt voi avea antrenament în seara asta, întru-cât plec în weeked din București, am de făcut bagaje. Ceea ce e mai obositor decât 30 de ture de pistă.