Dacă la Brasov Triathlon am participat insuficient antrenată, dar odihnită, la Vertical Trail Race am bătut toate recordurile. Fără niciun fel de antrenament pentru alergarea montană și după o săptămână în care am avut insomnii, cel mai probabil din cauza căldurii. Toată săptămâna am dormit in jur de 6 ore pe noapte (pentru mine insuficient) cu treziri repetate, pe deasupra și fără nicio zi în care să mă fi culcat înainte de ora 1 - 2 noaptea. Tot din cauza căldurii nu prea am mâncat înainte. Deci, sunt trei secrete ale succesului în sport: antrenament, odihnă, alimentație iar eu am reușit cu grație să le dau uncheck la toate.
Am plecat la Bușteni în duminica concursului. M-am culcat după ora 1 noaptea și m-am trezit la 5. Tot drumul cu mașina nu îmi doream decât să dorm, dar cu insomniile mele, dormitul într-o mașina cu oameni care erau odihniți si abia așteptau să înceapă concursul, era o misiune imposibilă.
Lucian, care mai participase la alergări montane își estima un timp de 1:30, iar Andrei care nu mai participase dar făcuse traseul pe Jepii mici, țintea un 2:15, în condițiile în care timpul limită era de 2:30 (iar traseul semnalat cu 4:00 - 4:30). Andrei este un triathlonist bun care se antrenează foarte mult, iar estimarea lui de timp m-a făcut să mă rog la o minune să ajung la finish până se face noapte, pentru că nu aveam frontală. Bine, exagerez, dar nu mult.
Am ajuns în Bușteni și m-am schimbat în echipamentul de alergat. Arătam cu siguranță cu mult mai fit decât eram de fapt. Și cum sunt eu serioasă înainte de concurs, sunt sigura că s-a crezut că voi rupe munții în două.
Startul s-a luat la distanță de 30 de secunde unul de altul, fetele primele. Am plecat în sprint, deși era pantă. Pur și simplu nu pot să mă dozez, până și eu cred că sunt mai fit decât sunt în realitate, așa că pornesc întotdeauna prea tare. Pe prima porțiune, Andrei și Lucian au alergat alături de mine pentru suport. Andrei mi-a zis că am plecat prea tare, dar nu puteam să mai schimb nimic. Băieții m-au condus până unde începea urcarea pe munte, m-au încurajat și au plecat.
De fapt. ținând cont că din 95 de participanți, doar 15 am fost fete, am primit o mulțime de încurajări calde de la concurenți care își așteptau rândul să înceapă.
Am ajuns și la urcarea propriu zisă, deja obosită și dupa puțin timp m-a ajuns prima tipă. Iar când am ajuns la prima urcare mai grea, unde trebuia să mă cațăr folosindu-mă de mâini, în condițiile în care într-o mână țineam și un bidon, tot entuziasmul concursului s-a dus. Cel mai rău îmi părea că apucasem să împrumut o pereche de încălțări de trail. Cu adidașii mei de asfalt aș fi putut să am acoperirea perfectă pentru un abandon. Stresată că nu pot să urc porțiunea, cu fetele care mă ajungeau toate din urmă și cu bidonul în mână (cred că sunt primul om din istoria alergărilor montane care s-a gândit să își care apa în mână) nu aveam nici cea mai vagă idee de ce eram atunci, acolo.
Am reușit să depășesc urcușul într-un final și m-am oprit ca să îmi bag bidonul în rucsac, ceea ce, din nu știu ce motiv, mi-a luat incredibil de mult timp, astfel că toate fetele care plecaseră după mine m-au întrecut.
Deși deranjantă situația, nu m-a afectat prea tare. Pentru mine Vertical Trail Race era o provocare să văd dacă pot să fac asta și să înțeleg ce înseamnă de fapt alergarea montană.
Am plecat mai departe, iar faptul că aveam mâinile libere mi-a dat în sfârșit o senzație de siguranță și de am să pot să o fac.
O bună parte din traseu mi-au trecut o mulțime de griji prin minte, fără niciun fel de legătură cu ceea ce făceam în momentul ăla. Spre deosebire de alergarea pe drum care mă relaxeaza aproape instant și care elimină orice fel de zgomot, aici mi-a trebuit ceva timp să ajung să nu mai îmi pese de ceea ce se întâmpla in the real world.
In dulcele stil clasic de a mă pierde în acțiuni mici total nesemnificative, după jumătate de oră mi-am dat seama că nu mi-am dat drumul la nicio aplicație de cronometrare și m-am oprit ca să îmi dau seama cum pot să fac asta pe ipodul pe care îl aveam împrumutat. Anyway, după alte chinuri tehnologice am plecat mai departe. La fel ca la Fără Asfalt m-am bucurat din plin de priveliște. Ba mai mult, pentru că aveam și telefonul la mine, m-am oprit și să fac poze.
Pe Jepii Mici nu prea poți să alergi, mergi susținut și te cațeri. Ceea ce provoacă dureri de picioare. Îmi amintesc că atunci când a trecut Lucian pe lângă mine eram destul de ok, ba chiar am avut putere să strig după el să se uite în dreapta unde erau blocuri mari de zăpadă. Pe de altă parte, când a trecut Andrei pe lângă mine, îmi doream să mor un pic.
Ce am mai observat, că dacă la alergarea pe șosea se strigă dreapta sau stânga din spate, pentru a semnala pe unde vrei să depășești, pe munte se strigă: pst-pst, pfiu-pfiu, ciuș-ciuș și alte onomatopee. Ba chiar și un fluierat ușor, urmat cu scuzele de rigoare. M-a amuzat teribil toată treaba asta.
Într-un final, după ce 90% dintre participanți au trecut pe lângă mine (asta în condițiile în care, după cum am zis, se pleca pe rând iar ultimii au plecat la o oră după mine) am ajuns și la ultima porțiune, de unde aproape se vedea linia de finish. Aproape un kilometru care deși puțin în pantă, se putea alerga destul de lejer. Ultimii 400 de metri până la finish nu i-am făcut în sprint ca la alte concursuri. I-am făcut în strigăte de bucurie, cu mâinile fluturând de fericire și cu cea mai autentică fericire care îmi străpungea fiecare bucățică de piele.
Dincolo de mintea mea, corpul meu se bucura. Până la urmă, a fost probabil cel mai dur lucru pe care am reușită să îl fac de când am început să alerg, au fost niște limite pe care am reușit să le depășesc. În urcare, apa îmi curgea pe față în șiroaie, picioarele mă ardeau iar mintea spunea: Picioare, opriți-vă. Alo, alo, nu mă auziți, am zis să vă opriți. Hei, eu cu cine vorbesc, am zis să vă opriți ACUM. Dar cumva, nu știu cum, am reușit să continui și să termin, în ceea ce deși a fost un timp foarte slab, a fost cel mai bun pentru mine: 2:07.
Jumătate de oră după concurs am alergat de fericire pe acolo, spunând că abia aștept anul viitor să particip din nou. Lucian era acolo, cu un timp de 1:30 și Andrei la fel cu un rezultat excelent, de 1:37.
Ei bine, spun jumătate de oră pentru că apoi am hotărât să coborâm pe unde am urcat. Traseul Jepii mici e mai greu de coborât decât de urcat. Iar la asta s-a adăugat o bătătură de toată frumusețea. Iar peste asta, niște dureri de picioare cum nu am avut niciodată. Alergătorii de munte știu cât de criminale sunt coborârile, eu nu știam. Toți mușchii tremurau, iar zonele pe care trebuia să le trec cu un pas mare, de pe o piatră pe alta, mă blocau total, petnru că nu mai aveam încredere în picioare că ma pot susține. A fost greu și chinuitor. Băieții erau în formă maximă și probabil că le-am lungit coborârea cu încă o oră, gând care mă stresa și mai mult.
Am ajuns jos dorindu-mi doar să îmi dau încălțările jos cât mai repede. Când am ajuns la mașină, în timp ce îmi puneam adidașii mei dragi de alergat pe șosea, m-am gândit că nu mai merg niciodată la vreo alergare montană. Ba nici la munte. Sau daca merg, atunci cobor cu telecabina.
Acum, după o săptămână nu știu ce să zic. Cred că am să merg și la anul ca să îmi iau revanșa. Deși timpul a fost excelent pentru mine, la anul vreau să am obiectiv ca măcar să fiu în prima jumătate la fete. Dar ce va rămâne cu siguranță, este coborârea cu telecabina. Ceea ce vă urez și vouă.
