După cum se vede şi aici pe blog antrenamentele mele din ultimul timp au fost cam inconsistente. Bine, m-am antrenat mai mult decât am scris, dar ultimele 2-3 luni au fost pline de schimbări care au generat stres, stări anxioase şi multă ciocolată consumată. Aşa că am început să alerg o idee mai prost, fără un antrenament propriu zis. Am avut 3 alergări pe săptămână, dar niciodată nu ştiam înainte nici în ce zi nici cât am să alerg. De bicicleta m-am atins doar cât să cutreier oraşul, fără niciun antrenament de time trial. Aşa că acum vreo două săptămâni am început să mă gândesc că poate nu ar trebui să merg la Braşov Triathlon. Participarea la triathloane fără antrenament în prealabil, credeam că îţi face rău. Îţi dai seama că poţi să îl termini şi te leneveşti mai mult. Într-un final am zis că să merg. Tot ştafeta, pentru că nu pot să fac înotul pe care l-am luat de la un prieten, dar să fac două probe, bicicletă şi alergarea.
Ce frumoasă e ziua de dinainte de concurs
Am plecat la 11 din Bucureşti, am ajuns la 4. Am mers cu Dan care participă la primul lui triathlon full şi care urma să îmi dea mie înotul, Liviu care a mai participat la 2 triathloane unde a luat locul doi de fiecare dată, la categoria lui de vârstă şi Claudia, logodnica lui Dan. Ea aleargă, dar la cât de multe informaţii despre triathlon, antrenamente, echipamente, triathlonisti a ascultat, sigur o să înceapă şi ea în curând.
La ieşirea din Bucureşti am oprit la prima benzinărie unde ne-am încărcat cu ciocolată, cornuri, covrigei, napolitane şi câte şi mai câte, pentru că e ziua de dinainte de concurs şi trebuie să te alimentezi bine.: D Ăsta e primul motiv pentru care e frumoasă ziua de dinainte, mănânci cât vrei fără griji şi fără remuşcări. Am oprit şi la un restaurant să luăm prânzul, paste, Liviu a plusat cu nişte orez şi toţi am încheiat cu desert. Cum să nu iubeşti ziua de dinainte de concurs. Bine, eu cam practic asta oricând îmi vine, dar a început să mă cam doară sufletul când o fac, aşa că sâmbătă a fost grozav din punctul ăsta de vedere.
Am ajuns cum spuneam la ora 16:00, ne-am cazat şi am plecat să ne luăm kitul de participare. La şedinţa tehnică am aflat că s-a schimbat traseul de înot, lucru care nu mă afecta pe mine, dar pe toţi înotătorii care aveau de alergat 1 km până la biciclete. Am plecat de acolo târziu, după ora 21:00 şi am cutreierat oraşul şi la ora 22:00 mâncăm pizza, v-am zis că e frumos înainte de concurs?
Am ajuns în camera pe la ora 12:00 şi ne-am culcat târziu tare. Iar emoţii, de data asta nu îmi era teamă că nu am să termin, cum a fost la Fără Asfalt, dar vroiam să scot şi timp bun. Stresul de dinainte de concurs este cel mai frumos stres posibil, cei care au fost la concursuri ştiu la ce mă refer. E aşa emoţie, cu bucurie, cu neîncredere, cu încredere, cu emoţie din nou, bucurie, neîncredere, încredere.. la infinit.
Braşov Triahlon - propriu-zis, cum a fost
Dacă la Fără Asfalt, colegul meu de cameră era an early bird, a pus ceasul la ora 5:00 şi s-a dat jos din pat imediat, lucru pe care am fost nevoită să îl fac şi eu, aici colegul meu de cameră m-a aprobat din prima când am propus la ora 6:00 să mai stăm 15 minute. Mă rog, el a înţeles chiar 30.
Dar am avut suficient timp şi să mâncăm şi să ne facem bagajele şi să ajungem cu bine la concurs. Faptul că eu nu încep concursul, în sensul că se dă startul şi eu am de aşteptat, cred că îmi răpeşte un pic din emoţia de dinainte. Astfel că nu eram emoţionată, eram mai mult atentă la cei din jur care urmau să înoate, proba care în continuare mi se pare extremă şi îi admir enorm pe toţi cei care îşi aşează serioşi căştile pe cap, îşi rotesc mâinile pentru încălzire şi intră în apă ca să testeze apă.
S-a dat startul, m-am uitat câteva secunde la cei care au pornit concursul în înot şi am pornit în alergare spre bicicleta. Pentru o bună bucată de timp, lotul fruntaş de înot avansa în acelaşi ritm cu mine. Era incredibil.
Pe drumul spre biciclete, m-am întâlnit cu Tudor care nu participa de data asta fiind organizator şi care mi-a urât din mers să nu uit cu admir peisajul, cu referire la Fără Asfalt. Hahaha.
Traseul de bicicletă
Când am ajuns la rastel şi-au făcut apariţia şi primii înotători. La scurt timp a venit şi Liviu, i-am adus un pahar de Isostar şi stăteam relaxată pentru că eram sigură că mai am de aşteptat până vine Dan să îmi predea ştafetă. Când ce să vezi, în viteză se apropia Dan, mult mai repede decât mă aşteptam. Aşa că i-am luat repede cipul. Dar apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, ori m-am panicat că urmează să încep mai repede decât mă aşteptam, ori.. nu ştiu dar am reuşit să plec după Dan care a avut avut în plus şi să îşi schimbe adidaşii.
Dar am plecat. Prima porţiune a fost de coborâre, lucru cu care nu mă împac prea bine, pentru că sincer mi-e teamă că am să pierd controlul bicicletei. Deci acolo unde cei din jur prindeau câte 70km/h într-o coborâre nebună, eu frânam din când în când, mai ales că erau montate limitatoare de viteză pe care nu am ştiut să le iau din lateral.
Aici e de menţionat un lucru absolut fantastic, cred că fără precedent la noi în ţară. Drumul de coborâre de la lacul Codlea unde se desfăşura proba de înot şi până la drumul naţional, era într-o stare jalnică, plin de gropi şi sigur ar fi făcut multe victime printre biciclişti. Dar autorităţile locale au asfaltat zona special pentru acest concurs!!! Asta da adunare de forţe pentru un concurs sportiv.
Revenind, deci unde unii coborau mai dând şi din pedale eu frânam din când în când. Am ajuns la plat unde deja mă simţeam mai confortabi. Au fost şi urcări, care te solicitau dar au fost suportabile pe traseul de Sprint.
Ce e de menţionat. Au fost 140 de poliţişti pe traseu care opreau traficul în intersecţii atunci când veneau biciclişti. Aşa s-a declarat înainte, nu ştiu dacă au fost atâţia, dar cu siguranţă au fost destui şi s-au descurcat de minune. Mie mi se părea incredibil că acolo sunt nişte oameni care lucrează pentru ca eu (şi toţi ceilalţi triathlonisti) să pot să particip în siguranţă şi neafectată de maşini. Da, într-adevăr nu tot drumul a putut să fie cu trafic închis pentru maşini, au trecut camioane pe lângă mine, unul nici măcar nu m-a atenţionat că se apropie şi nu ştiu prin ce inspiraţie, fără să îl aud, am trecut mai pe dreapta şi la 2 secunde a trecut pe lângă mine la o distanţă de jumătate de metru. Iar când maşina are de 3 ori înălţimea ta, distanţa asta pare şi mai mică. Da, au fost maşini pe traseu care mă mai intimidau, dar în intersecţii intrăm în curbe fără nicio grijă şi fără să micşorez viteza pentru că acolo erau poliţişti care opreau maşinile şi voluntari care îmi arătau drumul.
O problemă a mea a fost că nu am suport pentru bidon de apă pe bicicletă. Iniţial am crezut că traseul are 22 de km, aşa că am zis că pot să îl termin în mai puţin de o oră iar apa nu o să fie o problemă. În plus, dacă e grav mă alimentez la punctele de hidratare.
A existat un punct de hidratare şi un voluntar care stătea cu un pahar de apă întins. A trebuit să opresc pentru că am zis că dacă iau din mers pierd toată apa şi nu îmi permiteam asta că mă simţeam dezhidratată. Imediat cum am pornit am simţit cum prind aripi, imediat am crescut forţa cu care împingeam în pedale. Şi atunci mi-a părut puţin rău că nu am apă la mine, mai ales când mai vedeam în faţa câte un biciclist cu un bidon în mână, aşa că la Braşov nu am invidiat bicicletele, ci suporţii de bidoane.
Dar până la urmă am trecut prin călduri şi mai mari (ca de exemplu la BIHM) unde într-adevăr ar fi fost mult prea extrem fără apă. Acum a fost suportabil. Am încercat şi să prind o plasă, sau un pluton sau un tren sau cum vreţi să îi spuneţi care cică ar face o diferenţă. Dar pe lângă mine au trecut doar fete cu biciclete super performante, cu roţi de 2 ori mai subţiri ca ale mele, cu care nu puteam să ţin pasul. A trecut şi o fată cu un MTB recunosc. Am stat o vreme în spatele ei, apoi am pierdut-o la o pantă pe care ea a trecut-o curajos şi nu am mai prins-o din urmă. Bravo ei, deci se poate şi cu MTB.
Ce am făcut la Braşov Triathlon şi sper să nu uit să îl mai fac de acum în colo, a fost să îmi analizez cursa în timp ce o făceam. La toate concursurile de până acum, la o oră după ce terminăm, când eram plină de endorfine şi de energie începeam să mă gândesc că dacă sunt aşa înseamnă că nu am tras destul. În plus, din concurs (exact ca la poveştile de dragoste) îţi aminteşti doar lucrurile frumoase. Aşa că de fiecare dată mă gândeam că sigur aş fi putut un timp mai bun şi că nu am tras la maxim. Acum, pe bicicletă îmi spuneam: Uite, dai toţi ce poţi. Mai mult de atât nu se poate, eşti la maxim, la sfârşit nu vei avea ce să îţi reproşezi.
Ceea ce a fost perfect, pentru că acum când îmi reamintesc traseul de bicicleta mi se pare că a fost uşor, ba chiar relaxant. Dar dacă mă strădui îmi amintesc şi cum ziceam: Au, la naiba, ce doare! Pentru că mai şi doare, dar creierul cumva pune în spate amintirile astea şi rămâi doar cu senzaţia că eşti incredibil, că eşti puternic, că eşti în control şi că viaţa e frumoasă doar pentru că ai reuşit să fii atunci, acolo.
Când am pornit în cursa ştiam că traseul de bicicleta are 22 şi auzisem pe alţii că de fapt are 26. Nu ştiam ce să cred, dar nici nu mi-am bătut capul. Mi s-a părut extrem de util că din 5 în 5 km aveai semnalată distanţa parcursă pe traseu. Ceea ce te ajută maxim. Psihic a fost super că am sperat la un traseu de 22 de km. La 10 mi-am zis că am ajuns la jumătate, la 20 am zis că e posibil să mă apropii de final, la 25 am zis că mai e doar 1 km.. care a durat vreo 14 minute, pentru că de fapt traseu a fost de 31 de kilometri.
Alergarea
Am ajuns şi în zona de tranziţie. M-am dat jos de pe bicicletă, am avut puţin picioarele blocate, dar mi-am revenit repede. Am băut un pahar cu apă şi unul de isostar de la punctul de hidratare şi am pornit în alergare. Când mi-am adus aminte că am un gel într-un buzunar. Cum ştiu că se bea multă apă după el, m-am întrebat ce să fac. Să mă întorc la punctul de hidratare sau să sper că mai e unul pe traseu. Am ales să nu mă întorc.
Traseul de alergare a fost o surpriză pentru mine, la mai puţin de 1 km a început o urcare ce a ţinut jumătate de traseu. Dar nu mi-e frică de asta pentru că eu merg la Romniceanu (sic!) aşa că pantele şi nici măcar scările nu mă mai sperie. Nu spun că am avut cine ştie ce viteza, dar am alergat tot traseul, acolo unde mulţi mergeau. Sus am fost bucuroasă să văd că există apă. Aşa că mi-am luat gelul, pe care nu am reuşit să îl desfac cum trebuie, aşa că m-a cam murdărit pe mâini şi pe tricou, cred că şi pe pantaloni, dar cui îi mai pasă. Am băut un pahar cu apă, am mai luat unul pe care mi l-am turnat pe mâini, pe picioare şi chiar în cap:) ca să mă răcoresc şi am plecat în alergare. A urmat coborârea pe care am străbătut-o în forţă, gelul chiar ajuta.. la fel şi schimbarea de la urcare la coborâre.
Pe porţiunea de urcare mi-am repetat din nou că dau tot ce pot şi că e în regulă. Ca drept dovadă că nu se putea mai mult, au fost dureri acute intercostale. Am început să le apăs cu degetele aşa cum am văzut într-un filmuleţ de la Kona (cred că aici - daca aveti rabdare, recomand) şi s-au calmat.
La coborâre am uitat să îmi spun că dau tot ce pot, poate şi pentru că aş fi putut mai mult (zic acum).
Cel mai frumos finish
Pătura care citeşte chipul de cronometrare era pusă înainte de poartă (o idee excelentă) astfel că te poţi bucura din plin de intrare. A fost senzaţie de euforie şi bucurie care m-a făcut să mă usture ochii, ca atunci când simţi că se apropie nişte lacrimi. Şi primul gând a fost, doamne ce fericită sunt.. oare cum e să termini un triathlon complet?!?
A urmat apoi întâlnirea cu ceilalţi triathlonisti pe care i-am cunoscut până acum. Dan, Liviu, Lucian, Răzvan, Andrei, Tudor, Cosmin, Andrei, Alex, Sorin, Cristi. Unii triathlonisti full, unii ştafeta, pe unii îi ştiu mai bine, pe alţii abia i-am cunoscut, dar toţi sunt oameni extraordinari. Care dincolo de timpii scoşi, de competiţia care se duce între ei, de compararea rezultatelor şi dorinţa de a se depăşi unul pe altul se aplauda şi se felicita la final. Liviu, după ce a terminat cursa lui de sprint, a alergat alături de Răzvan în cursa lui de Olimpică, pentru a-l susţine. Sportul scoate ce e frumos din oameni.
Şi pentru că nu am simţit că puteam mai mult la alergare şi pentru că eram incredibil de fresh, m-am înscris şi la crosul de 4,5 km de la ora 13:30, pe care într-adevăr l-am făcut mai repede:) dar oboseala s-a resimtit, pentru că în timp ce urcăm pe pantele alea m-aş surprins gandindu-mă: Ce naiba fac eu aici, nu puteam eu să stau liniştită pe iarbă?
Dar sa alergi e intotdeauna de bine. In plus am castigat si un voucher la McDonalds Brasov, pe care nu l-am luat, dar orisicum..
Timpi de la triathlon încă nu îi ştiu defalcati, dar per total am terminat în 2 ore (timp final cu tot cu înotul). (l.e. 1h18min bicicleta, 26)
Ceea ce pot să spun este că în concursul ăsta am intrat mai mult odihnită decât antrenată (după cum îi povestea azi unei prietene) dar odihna e esenţială aşa că m-am descurcat. Şi cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost ca dacă intri într-o competiţie deşi nu eşti foarte antrenat, nu te leneveşti văzând că poţi, ci te ambiţionează să faci mai mult data viitoare.
Nu ştiu când o să fie asta din motive pe care am să le expun într-un post separat. Dar nici nu contează, antrenamentele sunt aproape la fel de plăcute ca şi competiţiile:). Am zis aproape, da?
