După cum ziceam ieri, am început un antrenament care are ca obiectiv să alerg cât mai bine pe 29 iulie, la NoStress. E foarte simplu, un mix între antrenamentele spartanilor și cele a japonezilor kamikaze. Punctual l-am descris într-un post separat, acum vă zic de efectele lui miraculoase în a mă face să înțeleg că am condiția fizică a unui fotoliu.
Luni și de marți am fost in my comfort zone, cu alergare de distanță și înot.
Miercuri m-am trezit super happy de dimineață, gata de antrenament. M-am dus pe pistă și am început fantasticile serii de broscuțe, alergare cu genunchii sus și pas fandat.
Zona unde mă antrenam eu era jumătate în soare, jumătate în umbră și ce m-am gândit eu, că mai bine să mă antrenez în soare. În primul rând că alergarea de la NoStress va fi pe căldură și în al doi-lea rând că e bine să te antrenezi în condiții dure. Acum nu știu dacă de la căldura mare sau de la acele broscuțe criminale, cert este că prea târziu mi-am dat seama ce se întâmplă, la alergarea ușoară de final, cand simțeam dureri ascutite, mușchii erau foarte tari și abia puteam să îmi ridic picioarele. Am crezut că o să îmi revin, semăna ca senzație cu cea de picioare de plumb, pe care o ai când alergi după antrenament de bicicletă. Ei bine, a fost mai rău.
De multe ori când alerg, corpul îmi zice că e cazul să o las baltă, să mă opresc, că e prea obositor și dacă mă opresc nu e rău, ba din contra, o să fie super. Iar eu îi explic că e în regulă dacă mai aleargă puțin, că poate, așa cum a mai putut de atâtea alte ori și că o să fie super dacă mai rezistă.
De data asta, după nici 200 de metri, s-a oprit pe pistă, fără niciun fel avertisment. Pur și simplu, am rămas înțepenită pe loc.
Eu: Wtf ?!
Corpul: __
Eu: What just happened??
El: __
Eu: Cum naiba te-ai oprit, că nu ți-am zis să faci asta?
El: __ .
Am reușit să îl conving să pornească, dar a fost greu. A fost și mai greu când m-am urcat pe bicicletă să mă duc spre casă. Fiecare mișcare era dureroasă, iar la un moment dat în trafic, mi-am pierdut concentrarea și am intrat în oglinda unui taximetrist. Slavă domnului, nu am rupt-o.
Acasă am mâncat o friptură de vită sub forma unui baton cu proteine și m-am dat cu toate gelurile posibile, ca să îmi relaxez mușchii. Nu am reușit. Seara trebuia să fie antrenament de duathlon care s-a amânat din cauza căldurii, oricum nu aș fi fost în stare să îl fac.
Joi nu am făcut antrenamentul de dimineață. Durerile au persistat pe tot parcursul zilei. Mai mult, când mergeam, din când în când îmi pierdeam controlul câte unui picior și mă dezechilibram, ca o păpușă cu încheieturi mobile care nu se poate susține singură. Iar pe stradă nu e foarte estetic să pățești asta.
În plus, de fiecare dată când mă ridicam de pe scaun, trebuia să mă ajut de masă sau de spătar. Am făcut și o baie fierbinte în care am pus sare grunjoasă ca să ajute la deblocarea mușchilor. Pe vremea de afară, o baie fierbinte e tot ce ai nevoie ca să înțelegi care e faza cu iadul.
Și ca să vezi, la o mică documentare pe net, am aflat că se ajunge în situația asta după antrenamente dificile "realizate in medii cu temperaturi inalte" - Aham.
Evaluând situația, mi-am zis că nu am să mai fac nimic cel puțin până luni. Dar am vorbit cu Andrei, adică cel care mi-a creat acest antrenament cu intenția clară, acum sunt sigură, de a vedea care e limita între "ia uite ce bine alerg" și "uite o prăpastie, mai bine mă arunc în ea, sigur doare mai puțin". I-am zis că nu am făcut nimic de dimineață și nu o să fac nimic nici seara. Iar el mi-a zis simplu: Du-te și fă-l. Atât.
Mă rog, tot nu m-aș fi dus. Dar faza e că m-am gândit că am scris aici că mă antrenez, am descris antrenamentul și e cam penibil să zic că, de fapt a fost doar o zi de alergare și încă una de exerciții de forță.
Așa că am ieșit și am făcut acele ture de viteză. E incredibil cum, deși mă dureau picioarele la fiecare pas când mergeam, când începeam alergarea nu mai simțeam nimic, doar viteza și bucuria că pot să fac asta. Asta pe prima sută, apoi încercam să mențin o viteză constantă pe 200 de metri unde lucrurile începeau să fie dificile și ultima sută de metri, care era grea, la viteză mai mică și dureroasă. Au fost 6 ture de 400 de metri, cu pauză de 5 minute între ele. Timp efectiv de alergat, 9:53, pace 4:01min/km.
La final am mai alergat vreun kilometru jumătate pentru recovery sau ceva, nu știu exact. Trebuia să fie 4 sesiuni de 100 de metri de lansate. Dar nu prea am înțeles ce sunt astea așa că am alergat într-un ritm lejer.
La final am făcut si cele 100 de abdomene. Și aici a fost interesant pentru că stăteam în picioare și nu îmi dădeam seama cum aș putea să mă așez jos. Și iar am avut o discuție cu corpul meu.
Eu: Hai așează-te să faci abdomenele.
El: Nu.
Eu: Hai măi, îndoaie odată genunchii.
El: Nu că o să doară.
Eu: Cât de rău poate să fie?
El: Nu vreau să aflu.
Până la urmă s-a așezat. A fost dureros, dar nu mai grav decât ce se întâmplă de 2 zile.
Concluzia, antrenamentul continuă.
