E posibil să aibă dreptate. Și eu dacă mă uit pe ultimele postări parcă nu mai văd toată pasiunea copilărească de la început. Dar să mă credeți că nu este așa. Poate nu mă mai entuziasmez la fel după fiecare alergare, poate nu îmi mai vine să ies pe stradă și să pun oamenii să alerge și poate nu mai văd extraordinarul în fiecare zi. Poate a mai dispărut din elementul de noutate, dar plăcerea nu a dispărut. Imensa, extraordinara, incredibila plăcere care se amestecă cu mândrie (o da, sentimentul asta este pregnant) încă există după fiecare alergare. Iar mai nou, după fiecare sesiune de înot. Și nici dependența nu a dispărut, de fapt asta crește, iar uneori mă întreb dacă este totuși ok să fii așa legat de ceva. Dar ăsta este un subiect mai amplu, despre care am să vorbesc altădată.
Scriu mai puțin și uit detalii. Dar asta pentru că printre alergări și articole despre Stretching, mai avem și ceea ce popular se numește viață. Care uneori it's no run în the park. Cert este că în continuare alerg de 3 ori pe săptămâna, mai nou și înot de 3 ori pe săptămâna (nu știu dacă nu e mult spus că înot, până la urmă abia reușesc să duc un bazin de 25 de metri fără pauză) și în continuare mă bucur că am început să fac asta, oricât de banal ar sună.
În altă ordine de idei, datorită incredibilei mele orientări geografice, care a mai fost confirmată și în trecut, am reușit că după o lună de alergat în parc, să îmi dau seamă că lângă, este o pistă de alergare. De fapt o bănuiam de mult, pentru că tot vedeam pe SportTracker tot felul de dubioși care aleargă într-un oval, foarte aproape de locul unde alergăm eu. Am avut nevoie de o lună să descopăr că am parc lângă mine, o luna să găsesc pista și încă săptămâna să nimeresc direct intrarea, fără să mă mai învârt bezmetic căutând poartă. True story!
Prima oară m-am simțit un pic că Alice. Am intrat pe poartă și mi s-a relevat înaintea mea o întreagă armată de oameni care alerga, făcea abdomene, genuflexiuni și câte și mai câte, de parcă cu asta se ocupau dintotdeauna. Magic! Pentru un om care credea că Sportul e ceea ce se întâmplă aunci când zice ia să nu mai iau autobuzul două stații, să descopere că există de fapt o întreagă comunitate de oameni care aleargă de nebuni și să îi mai și vadă în față ochilor, e cel puțin surprinzător. Da, în Minunată Lume Nouă, nu suntem singuri. Aveam o bănuiala, dar acum a devenit și mai real.
Nah, că ceea ce trebuia să fie un post mic și la obiect, a devenit un post lung și despre multe lucruri alandala. De fapt, ce vroiam să spun este că azi am alergat 5 km cu un Pace de 5:41. Am reușit să scad foarte mult de la 6:30, cât a fost media săptămâna trecută.
Vă spuns, nimic nu te grăbește mai tare decât zgomotul unor pași care vin din urmă.
p.s. Dedic acest Pace tipului în pantaloni albaștri, tipei în tricou alb și celor doi tipi pe care i-am depășit în ultimul meu kilometru dar care nu m-au lăsat să imi savurez victoria și mi-au trecut înainte pe ultima sută de metri. Ne vedem data viitoare!
Ca în orice relaţie şi în asta cu alergarea, la început e partea fantezistă, visătoare şi abia după începe adevărata relaţie, când totul devine banal şi comun, observând şi defectele. În principiu, alergarea implică multă muncă şi transpiraţie... şi multă durere. Abia după ce conştientizezi aspectul ăsta, ori renunţi, ori evoluezi ;)!
RăspundețiȘtergereMult succes în continuare în a fi diferită prin ceea ce faci! Există destui oameni care nu fac nimic altceva decât: home - work - home - cemetery.
Da, cred că încep să conștientizez că implică muncă și transpirație. Dar asta o face și mai valoroasă, așa că sper să nu fiu din cei care renunță.
RăspundețiȘtergere