joi, 20 iunie 2013

Me vs. my body

După cum ziceam ieri, am început un antrenament care are ca obiectiv să alerg cât mai bine pe 29 iulie, la NoStress. E foarte simplu, un mix între antrenamentele spartanilor și cele a japonezilor kamikaze. Punctual l-am descris într-un post separat, acum vă zic de efectele lui miraculoase în a mă face să înțeleg că am condiția fizică a unui fotoliu.

Luni și de marți am fost in my comfort zone, cu alergare de distanță și înot.

Miercuri m-am trezit super happy de dimineață, gata de antrenament. M-am dus pe pistă și am început fantasticile serii de broscuțe, alergare cu genunchii sus și pas fandat.

Zona unde mă antrenam eu era jumătate în soare, jumătate în umbră și ce m-am gândit eu, că mai bine să mă antrenez în soare. În primul rând că alergarea de la NoStress va fi pe căldură și în al doi-lea rând că e bine să te antrenezi în condiții dure. Acum nu știu dacă de la căldura mare sau de la acele broscuțe criminale, cert este că prea târziu mi-am dat seama ce se întâmplă, la alergarea ușoară de final, cand simțeam dureri ascutite, mușchii erau foarte tari și abia puteam să îmi ridic picioarele. Am crezut că o să îmi revin, semăna ca senzație cu cea de picioare de plumb, pe care o ai când alergi după antrenament de bicicletă. Ei bine, a fost mai rău. 

De multe ori când alerg, corpul îmi zice că e cazul să o las baltă, să mă opresc, că e prea obositor și dacă mă opresc nu e rău, ba din contra, o să fie super. Iar eu îi explic că e în regulă dacă mai aleargă puțin, că poate, așa cum a mai putut de atâtea alte ori și că o să fie super dacă mai rezistă. 

De data asta, după nici 200 de metri, s-a oprit pe pistă, fără niciun fel avertisment. Pur și simplu, am rămas înțepenită pe loc.

Eu: Wtf ?! 
Corpul: __ 
Eu: What just happened?? 
El: __
Eu: Cum naiba te-ai oprit, că nu ți-am zis să faci asta? 
El: __ .

Am reușit să îl conving să pornească, dar a fost greu. A fost și mai greu când m-am urcat pe bicicletă să mă duc spre casă. Fiecare mișcare era dureroasă, iar la un moment dat în trafic, mi-am pierdut concentrarea și am intrat în oglinda unui taximetrist. Slavă domnului, nu am rupt-o. 

Acasă am mâncat o friptură de vită sub forma unui baton cu proteine și m-am dat cu toate gelurile posibile, ca să îmi relaxez mușchii. Nu am reușit. Seara trebuia să fie antrenament de duathlon care s-a amânat din cauza căldurii, oricum nu aș fi fost în stare să îl fac. 

Joi nu am făcut antrenamentul de dimineață. Durerile au persistat pe tot parcursul zilei. Mai mult, când mergeam, din când în când îmi pierdeam controlul câte unui picior și mă dezechilibram, ca o păpușă cu încheieturi mobile care nu se poate susține singură. Iar pe stradă nu e foarte estetic să pățești asta. 

În plus, de fiecare dată când mă ridicam de pe scaun, trebuia să mă ajut de masă sau de spătar. Am făcut și o baie fierbinte în care am pus sare grunjoasă ca să ajute la deblocarea mușchilor. Pe vremea de afară, o baie fierbinte e tot ce ai nevoie ca să înțelegi care e faza cu iadul. 

Și ca să vezi,  la o mică documentare pe net, am aflat că se ajunge în situația asta după antrenamente dificile "realizate in medii cu temperaturi inalte" - Aham.

Evaluând situația, mi-am zis că nu am să mai fac nimic cel puțin până luni. Dar am vorbit cu Andrei, adică cel care mi-a creat acest antrenament cu intenția clară, acum sunt sigură, de a vedea care e limita între "ia uite ce bine alerg" și "uite o prăpastie, mai bine mă arunc în ea, sigur doare mai puțin". I-am zis că nu am făcut nimic de  dimineață și nu o să fac nimic nici seara. Iar el mi-a zis simplu: Du-te și fă-l. Atât.

Mă rog, tot nu m-aș fi dus. Dar faza e că m-am gândit că am scris aici că mă antrenez, am descris antrenamentul și e cam penibil să zic că, de fapt a fost doar o zi de alergare și încă una de exerciții de forță. 

Așa că am ieșit și am făcut acele ture de viteză. E incredibil cum, deși mă dureau picioarele la fiecare pas când mergeam, când începeam alergarea nu mai simțeam nimic, doar viteza și bucuria că pot să fac asta. Asta pe prima sută, apoi încercam să mențin o viteză constantă pe 200 de metri unde lucrurile începeau să fie dificile și ultima sută de metri, care era grea, la viteză mai mică și dureroasă. Au fost 6 ture de 400 de metri, cu pauză de 5 minute între ele. Timp efectiv de alergat, 9:53, pace 4:01min/km.

La final am mai alergat vreun kilometru jumătate pentru recovery sau ceva, nu știu exact. Trebuia să fie 4 sesiuni de 100 de metri de lansate. Dar nu prea am înțeles ce sunt astea așa că am alergat într-un ritm lejer. 

La final am făcut si cele 100 de abdomene. Și aici a fost interesant pentru că stăteam în picioare și nu îmi dădeam seama cum aș putea să mă așez jos. Și iar am avut o discuție cu corpul meu.

Eu: Hai așează-te să faci abdomenele. 
El: Nu. 
Eu: Hai măi, îndoaie odată genunchii. 
El: Nu că o să doară.
Eu: Cât de rău poate să fie?
El: Nu vreau să aflu. 

Până la urmă s-a așezat. A fost dureros, dar nu mai grav decât ce se întâmplă de 2 zile.

Concluzia, antrenamentul continuă. 


miercuri, 19 iunie 2013

This might be Sparta


M-am înscris și la No stress Triathlon, ștafetă. De data asta am să fac doar alergarea și probabil ne vom desccurca bine, pentru că avem o echipă bună.

Înotul vine de la Cristi, pe care l-am cunoscut duminica trecută și care ne-a cucerit cu cele 10 minute în care poate să parcurgă 500 de metri. El va merge mai departe în cursa individuală dar înainte  va preda ștafeta lui Cosmin (in care am încredere maximă ) pentru bicicletă. După 26 de kilometri Cosmin îmi va preda ștafeta mie pentru alergare, adică persoanei în care uneori am încredere, uneori not so much.

Dar mă antrenez. De fapt, concursul ăsta e primul care beneficiază de un antrenament dedicat. Asta mulțumită lui Cosmin și unui prieten de al lui, care mi-au făcut program. Și acum urmează partea interesantă.

O să povestesc mai departe despre antrenamentul meu. Nu știu dacă se face lucru ăsta, că poate o să îl urmați și o să terminați înaintea mea, dar la naiba, o să îmi asum riscul ăsta :).

2 secunde că nu am lângă mine carnețelul  unde totul a fost notat cu maximă precizie. Stay right there.
Așa, m-am întors. Deci antrenament pentru No stress.


Săptămâna I


Luni - run 15 km



Marți - înot seara



Miercuri - dimineața - Antrenament Forță: 5 (aici s-a considerat că 5 serii e prea puțin pentru mine) 6 x (20 pas fandat + 15 broscuțe + 50 m genunchi sus) + 100 abdomene + 5 ture de pistă

             - seara - Antrenament Duathlon cu Pegas Triathhlon Club

(Andrei, acest prieten al lui Cosmin și, mai nou, antrenorul meu, m-a întrebat dacă pot să fac două antrenamente pe zi. Am acest defect, sau obicei prost, sau gândire defectuasă, cum vreți să îi spuneți, de a considera că sunt destul de sportivă și că pot orice mi se dă. Să zicem că mă întreba dacă pot să parcurg un maraton săptămâna viitoare. În aceeași fracțiune de secundă mi-aș fi adus aminte de data aia când am alergat 11 km - respectiv cu o zi înainte - și că mi-a fost foarte ușor. Drept urmare sigur pot și 42k peste o săptămână. Și imediat aș fi zis Da. I thought it and then I said it. Awesome! - ca să îl parafrazez pe Bill Burr - filmulețul nu are legătură cu sportul - da, mă interesează si alte lucruri pe lume - dar să vă uitați, 'cause it's hilarious).

Joi - dimineața - 6 x 400 viteză maximă cu pauză de 5 minute între alergări. - antrenament în timpul căruia cică vomiți din cauza efortului. Nu știu de ce, dar mă entuziasmează lucrul ăsta. E ca și cum intru deja în altă ligă.
        seara - 10 ture aleargare ușoară (am uitat că e zi de înot. când mi-am adus aminte m-am găndit că le fac pe amebele seara. Ah, dulce ignoranță)  + 100 abdomene


Vineri - dimineața 20 x 100m lansate + 10 x 50m genunchi sus + 5 ture ușoare + 100 abdomene

             seara - 15k run

Săptămâna II 

Pentru că nu vrem să ne obosim prea tare, doar un antrenament pe zi.

Luni - 2 x 3 ture pistă lansate + 10 x 20 pas sărit + 10 x genunchi sus + 100 abdomene

Marți - 6 x 400m viteză + 100 abdomene

Miercuri - Romniceanu Stairs Run + 100 abdomene

Joi - 20k run (asta o să fie o premieră) + 100 abdomene

Vineri - 10 x 100 m lansat + 100 abdomene

Sâmbătă  - No stress

Dacă vi se pare simplu, să știți că nu e. Dacă vi se pare dificil, să știți că în realitate e și mai și. Revin cu detalii despre cum a început acest antrenament mai greu decât orice am făcut până acum și mai rău decât orice mi-am imaginat. Bine, asta din urmă nici nu a fost complicat să se întâmple, pentru că eu credeam că va fi rezonabil.






                                                             




luni, 10 iunie 2013

Sh*t Triathletes Say

Filmulețul de mai jos l-am primit de la un triatlonist, evident. Nu mă puteam opri din râs. L-am trimis mai departe către doi amici, triatloniști amândoi.

Unul l-a găsit foarte amuzant. După reacția lui bănuiesc că mai avea un pic și cădea de pe scaun.
Celălalt a zis că l-a închis după 15 secunde, că personajul e un idiot și, în plus, cunoaște unul exact așa în viața reală, așa că îi ajunge porția de idioți.


Eu și acum, la cea dea 10+ vizualizare, îl găsesc teribil de ... (aici puteți să completați cu orice și o să aveți dreptate).



duminică, 9 iunie 2013

A trecut și Crosul Pădurii



Cum a fost? 
A fost bine. 
Se putea și mai bine? 
Evident. 
Sunt mulțumită? 
Absolut!

Am început în forță cu 4:38 min pe primul kilometru, deși nu aveam o stare prea bună. Mai ales între kilometru unu și doi am avut un fel de blocaj, pur și simplu nu mai vroiam să alerg. Mă simțeam obosită, nervoasă și sictirită, fără un motiv anume. Nu știu ce s-a întâmplat, a fost o senzație nouă, ca în timp ce alerg să îmi doresc să nu o mai fac, nu neapărat din cauza durerilor, ci pentru că nu mai aveam chef. Poate a fost ceva în aer, din ce am citit și Ana a avut aproximativ aceeași problemă pe primii kilometri.

Totuși nu m-am oprit și după kilometrul trei lucrurile au devenit mai suportabile, iar pe final chiar foarte plăcute. Am terminat în 56:09 (timp oficial) ceea ce pot să zic că e un Personal Best :), așa că e foarte bine. În plus am băgat un mega sprint iar pe ultimii 200 de metri 3 tipi got chicked by me. Muhahhaha.

După cursă aveam cea mai bună stare din lume. Am stat și la premiere, doar ca să îl văd pe Liviu cum ajunge pe podium. Eu când terminam a doua tură din cele 3, el trecea pe lângă mine într-un sprint impresionant, terminând cursa pe locul II la categoria lui. Ceea ce e pretty awesome.

Și la final, niște super-poze.


Super-soră. 

Super-alergător.  
Super-runningfriendship
Super-roșu :)











marți, 4 iunie 2013

Primul meu Triathlon

Mai repede decât mă așteptam, am participat la primul triathlon, fie el și unul ștafetă.

Cum s-a întâmplat:

Aveam planificat ca în weekend să merg în 2 Mai să fiu spectator la Fără Asfalt, ca să intru în atmosfera unui triathlon. Hotărârea am luat-o marți, iar miercuri ce să vezi. Pe drum spre casă de la antrenamentul Romniceanu Stairs Run, îi povestesc lui Tudor că vreau eu să particip la un triathlon în toamnă și îmi zice că ce să mai aștept, să particip acum la Fără Asfalt, mai mult, el participând la individual poate să îmi dea înotul. 

Sincer, nu mi-a fost ușor să accept. Nu am antrenament pe bicicletă, cu atât mai puțin pe trasee offroad, iar 33 de km îmi părea destul de extrem, mai ales că erau urmați de o alergare de 8 km pe plajă. În plus, ies destul de greu din zona de confort, iar zona mea de confort de acum era ca eu să fiu spectator și să particip la un triathlon abia în toamna. Dar am zis Da. 

Cu echipamenul de bicicletă împrumutat total (inclusiv bicicletă) de la un prieten, am pornit vineri spre 2 mai, încă neștiind dacă am să pot să particip, inscrieriile fiind închise. 

Obiectivele mele au fost: 1. să reușesc să mă înscriu, 2. să nu mă accidentez, 3. să termin cursa. Toate 3 îmi păreau la fel de dificile. 

Partea cu înscrierea a rezolvat-o tot Tudor, grație farmecului personal. Mai rămâneau două. Cum nu a plouat vineri prea tare, și partea cu accidentarea devenea mai puțin probabilă. Deci tot ce aveam de făcut era să termin. 

Vineri m-am culcat după ora 12 și mult timp am stat trează, cu ochii mari pe întuneric, facându-mi 1000 de gănduri, toate având ca idee centrală, Este oare posibil să alergi 8 km pe plajă după ce mergi 33 de km pe bicicletă?

De dimineață ne-am trezit la 5. Eu eram cu nivelul de stres undeva aproape de un infarct. Nivel care a crescut și după ce am vorbit cu gazda noastră care îmi zice: Cât ai de alergat? Doamne, dar 8 kilometri pe plajă se simt ca 16. 

Wtf!!, am gândit  Păi dacă 8 kilometri pe plajă se simt ca 16, cum se simt 16 km după ce te dai cu bicicleta 33 de kilometri. Ce naiba, eu alerg un maraton acum? Totul luase niște dimensiuni colosale, iar eu mă făceam din ce în ce mai mică. 

Pe deasupra, cu 10 minute înainte să plecăm spre check point, am observat că mi s-au rupt colanții de alergare și că nu pot fi folosiți. Panică - panică - panică. Aveam la mine 5 tricouri normale + 2 tricouri de alergare + o cămașă + două perechi de pantaloni normali + 2 hanorace + o geacă normală + o geacă de bicicletă + o mulțime de alte lucruri pe care nici nu le-am scos in rucsac și doar o pereche de pantaloni de alergare. Norocul a venit de la colegul de cameră, care într-un bagaj de 2 ori mai mic decât al meu, avea lucruri de rezervă pentru ceea ce e cu adevărat important când te duci la un triathlon. Inclusiv o pereche de pantaloni scurți în plus. Mi i-a dat mie și alături de șosetele lungi ce urmau să mă apere de zgărieturi pe traseul de bicicletă, mi-au întregit un look autentic de fotbalist. 

Cursa a început repede pentru mine, grație lui Tudor care s-a descurcat minunat și a ieșit din apa rece ca gheața (mulți au abandonat proba de înot din cauza temperaturii apei de sub 13 grade) după doar 20 de minute. Dar din păcate s-a terminat greu. Cum mi-a zis mai târziu un prieten, am gândit prea mult cursa asta. Pentru că de teamă că nu am să pot să alerg, am mers cu bicicletă extrem de încet. 

Am reușit totuși să întrec: 4 persoane care au făcut pană, 2 persoane care se opriseră pentru o țigară (!?) și cam atât. În schimb, cred că 80% din participanți m-au întrecut ei pe mine. 

Am ajuns înapoi după 2 ore 38 (enorm!) și mi-am pus bicicleta în rastel. Acum, ca o paranteză, în toate sfaturile pentru triathloniști se menționează ca în cursul unei probe să tot repeți ce ai de făcut la tranziție. De exemplu, când înoți îți repeți: ies din apă, îmi desfac fermoarul la neopren, în timp ce alerg îmi dau jos mânecile, ajung la rastel, dau neoprenul jos, iau tricoul, iau pantalonii, iau casca etc etc. 

Sfatul ăsta mi s-a părut mereu un pic exagerat. Cum adică sa repeți ce ai de făcut, dar cum ai putea să uiți? Și m-am gândit că este doar o procedură care întregește perfecționismul triathloniștilor. NU e așa.

Am ajuns la rastelul de biciclete, mi-am lăsat bicicleta, am plecat spre traseul de alergare. După câțiva pași, mi-am dat seama că am casca de bicicletă pe cap. M-am întors. Am plecat iară, mi-am dat seama că am ochelarii pe ochi, m-am întors. Am plecat, mi-am dat seama că am mănușile pe mâini. Nu exagerez cu nimic. După mai mult de 2 ore jumătate de efort susținut, pur și simplu în mine era un blank total. 

Dar partea cu alergarea, mi-a plăcut enorm. Am așteptat-o cu nerăbdare, pentru că dincolo de teama că nu am să pot să termin, era și o imensă curiozitate să aflu Cum alergi, când alergi 8 km după 33 de km de bicicletă. 

Ce pot să spun este că 8 km pe plajă nu se simt precum 16, cum zicea gazda noastră. Se simt cam ca 10 - 11, aș spune. I-am făcut în 52 de minute (pe ceasul meu) și oficial în 55 (nu știu de unde au început cronometrarea, eu oricum după tranziția stupid de lungă m-am dus să beau apă de la punctele de alimentare și am mai pierdut timp și pe acolo). 

Așa că de alergare am fost mai mult decât mulțumită. Si per total, de fapt de tot. Pentru că am reușit să îmi îndeplinesc obiectivele: să particip, să nu mă accidentez, să termin cursa. 

Alte lucruri frumoase întâmplate la Fără Asfalt:

Tudor Buțu  a terminat în 02:37. Nu știu pe ce loc, dar timpul ăsta sigur i-a asigurat un loc bun. 
Echipa colegului meu de cameră a terminat pe locul 14 din 161 echipe de ștafete masculin. 
Liviu Dan Zburătura, cel care ne-a dus cu mașina la mare, a terminat în 02:30, și a ieșit pe locul 2 la categoria de vârstă 20 - 29
Sorin Boriceanu (am povestit aici cum l-am cunoscut) a terminat pe locul 3 la Open

și 

Eu am participat la primul triathlon :)





duminică, 26 mai 2013

I am a runner

Când am început eu să citesc despre triathlon, știu că am dat peste un articol în care spunea că triathloniștii sunt de două feluri, bikeri sau runneri. Și cică îi recunoști ușor, primii urăsc să se dea jos de pe bicicletă și să înceapă să alerge, ceilalți abia așteaptă. Eu eram sigură că am să fiu biker. Ei bine, surpriza a fost să aflu altceva.

Miercuri am fost la antrenamentele de duatlon organizate de Pegas Triathlon Club, alergat - bicicletă - alergat: 2 - 10 - 2. A fost prima oară când am făcut un antrenament serios de bicicletă și ce pot să zic este că abia așteptam să reîncep să alerg. Iar când m-am dat jos, în ciuda senzației de picioare de plumb, instant mi-a crescut gradul de confort pentru simplu motiv că alergam. Îmi părea incredibil de natural, de reconfortant, de relaxant și de ceea-ce-trebuie-să-fac. Deci da, I am a runner. 

Ieri am ieșit din nou și am alergat 10 km. Și mi-am adus aminte de o discuție cu o prietenă, căruia îi povesteam că nu simt că am mai multă energie, așa cum se spune de cei care fac sport, dar consider că viața mea e în mod semnificativ mai bună de când alerg.

În ultima vreme, când totul în jur a luat-o razna, m-am bazat pe alergat ca pe singura constantă. Fiecare moment stupid din ultima vreme (și au fost destule) l-am trecut printr-o alergare. Problema e că dacă alergi 10km, cu care nu ești încă obișnuit fizic, două zile te dor genunchii de mori și stai ca prostu și te uiți, când la telefon unde se confirmă veștile proaste, când cu jind la echipamentul de alergare și apoi te ridici bătrânește încercând cu greu să îți îndrepți genunchii dureroși și te îndrepți spre canapea ca să te ajezi cu picioarele întinse, că nu se mai poate altfel. Despre cine vorbesc? Ei, o prietenă de a mea, nu o cunoașteți.